Mă uit la ea și nu-mi place cum își frământă gândurile și cum tânjește după vorbele acelea bune de susținere. O trimit insistent să privească stelele de la balcon, dar se opune. La fel de insistent. Astăzi a renunțat la ritualul de a privi în sus spre cer și acum stă cu ochii ațintiți într-o cană cu ceai cald. S-a răcit.
Ar vrea să spună ”adio” unui lucru, dar nu poate. Undeva acolo există o reținere aproape gravă în a renunța la un lucru care îi place prea mult. Și tot undeva acolo există o persoană care poate să o încurajeze să nu renunțe, să lupte cu ea însăși, să meargă mai departe. Doar că astăzi, ca și ieri, ca și alaltăieri nu este lângă ea.
Și nu știe ce doare mai mult: prezența fizică a prietenului sau a soluției la rezolvarea problemei. Acum e în stare de șoc. Și mă tem de etapa în care va uita că a fost în starea aceasta, căci atunci nu se va opri și va lovi dur în sursa neliniștii… .
blogdeaprilie 