O pierdusem…

Mi-am amintit de ea nu pentru că îmi era dor. Vine toamna, iar ei a început să-i placă toamna. Culoarea anotimpului care urmează să vină deja se vede, dar și se simte în aerul pe care îl inspiri printre zăpușeală. Este din ce în ce mai greu să respiri. Cineva se răzbună pe oameni, îi pedepsește.

Da. În curând vom schimba anotimpul. De fapt, a văzut cum dansau frunzele copacilor acum mai bine de o săptămână în parcul Tineretului. Este semnul pe care-l aștepta cu nerăbdare în cele mai fierbinți zile ale verii. Acolo, în parcul acela, îi place ei să privească apusul deasupra iazului vizitat de rațe și populat de pești. Acolo oamenii cred că fac un lucru bun, aruncând de sus chips-uri și popcorn peștilor și puilor de rață sălbatică.

– O să schimb macii din cap pe frunze care dansează și ploi reci. O să scot iar ceaiul din dulap și poate o să-mi cumpăr și miere anul acesta… . Sau poate o să aștept să răcesc bine și doar după aceea o să iau o decizie în privința mierii, se gândise ea și păși mai departe spre podul de deasupra lacului.

Se pregătea de toamnă. Unii se pregătesc să se bage în vizuină, alții o folosesc doar drept pretext pentru a ieși din ea. Și fiecare se gândește că din prima zi a lunii care vine își va schimba complet viața, va face loc pentru noi începuturi. Mai curajoase, mai deștepte, mai pline de pasiune.

Cred că mi-a lipsit. M-am lepădat de ea ca de ceva inutil sau care fură timp. Iar timp nu prea mai găsim în marile orașe.

Advertisements

Azi stele nu sunt

Mă uit la ea și nu-mi place cum își frământă gândurile și cum tânjește după vorbele acelea bune de susținere. O trimit insistent să privească stelele de la balcon, dar se opune. La fel de insistent. Astăzi a renunțat la ritualul de a privi în sus spre cer și acum stă cu ochii ațintiți într-o cană cu ceai cald. S-a răcit.

Ar vrea să spună ”adio” unui lucru, dar nu poate. Undeva acolo există o reținere aproape gravă în a renunța la un lucru care îi place prea mult. Și tot undeva acolo există o persoană care poate să o încurajeze să nu renunțe, să lupte cu ea însăși, să meargă mai departe. Doar că astăzi, ca și ieri, ca și alaltăieri nu este lângă ea.

Și nu știe ce doare mai mult: prezența fizică a prietenului sau a soluției la rezolvarea problemei. Acum e în stare de șoc. Și mă tem de etapa în care va uita că a fost în starea aceasta, căci atunci nu se va opri și va lovi dur în sursa neliniștii… .