O pierdusem…

Mi-am amintit de ea nu pentru că îmi era dor. Vine toamna, iar ei a început să-i placă toamna. Culoarea anotimpului care urmează să vină deja se vede, dar și se simte în aerul pe care îl inspiri printre zăpușeală. Este din ce în ce mai greu să respiri. Cineva se răzbună pe oameni, îi pedepsește.

Da. În curând vom schimba anotimpul. De fapt, a văzut cum dansau frunzele copacilor acum mai bine de o săptămână în parcul Tineretului. Este semnul pe care-l aștepta cu nerăbdare în cele mai fierbinți zile ale verii. Acolo, în parcul acela, îi place ei să privească apusul deasupra iazului vizitat de rațe și populat de pești. Acolo oamenii cred că fac un lucru bun, aruncând de sus chips-uri și popcorn peștilor și puilor de rață sălbatică.

– O să schimb macii din cap pe frunze care dansează și ploi reci. O să scot iar ceaiul din dulap și poate o să-mi cumpăr și miere anul acesta… . Sau poate o să aștept să răcesc bine și doar după aceea o să iau o decizie în privința mierii, se gândise ea și păși mai departe spre podul de deasupra lacului.

Se pregătea de toamnă. Unii se pregătesc să se bage în vizuină, alții o folosesc doar drept pretext pentru a ieși din ea. Și fiecare se gândește că din prima zi a lunii care vine își va schimba complet viața, va face loc pentru noi începuturi. Mai curajoase, mai deștepte, mai pline de pasiune.

Cred că mi-a lipsit. M-am lepădat de ea ca de ceva inutil sau care fură timp. Iar timp nu prea mai găsim în marile orașe.

Advertisements

Ieși din vizuină

Lumea nu se termină la ultimul examen. De fapt … doar examenul se termină. Noi continuăm să existăm și după el. Sentimentul eliberării durează foarte puțin. Așa suntem noi plămădiți. Să căutăm noi examene pe care să le trecem sau nu.

De mică i-au plăcut lucrurile complicate. Dacă nu erau suficient de complicate, le complica imaginar. Își depăna singură povești și istorii în care apărea ba ca o eroină din filmele despre Indiana Jones, vorbitoare de cel puțin cinci limbi străine, ba ca o polițistă pricepută la tot felul de gadget-uri, ba ca o cunoscută femeie politician, care rezolva cu ușurință situații complicate. În toate aceste ipostaze imaginare trebuia să fie cea mai bună și dacă povestea ei despre ea înseși avea vreun cusur, atunci o rescria imaginar până devenea ideală. Nu acorda atenție obiectelor din jurul personajelor pe care și le imagina. Se concentra asupra emoției pe care putea să o genereze un om prin calitățile extraordinare pe care i le oferea cu atât de multă mărinimie. Dacă eroul nu producea sentiment, acesta murea sau dispărea din peisaj. Trebuia să scrie povestea până simțea nodul din gât sau durerea din piept. Doar atunci era mulțumită de noul ei personaj.

Prietenii imaginari erau mai interesanți decât colegii de școală, preferându-i pe primii în defavoarea unor oameni reali. În visele ei fugise de multe ori de acasă, ca să trăiască într-o viziună pe un deal alăturat satului sau într-o cameră mică a unui bloc vechi dintr-un oraș mare și în care trebuia neapărat să existe într-un colț o mașină de cusut, pe care o vedea ca pe o sursă de supraviețuire, de independență, de burtă sătulă. Nu avea nevoie de ajutor și susținere în visele ei. Legăturile familiale erau considerate a fi surse de nenorociri și șantaj, care de obicei încurcau eroina care era să-și îndeplinească îndatoririle față de umanitate.

De fapt, acesta era scopul: umanitatea să-i recunoască utilitatea și valoarea. Vroia să nu treacă nevăzută. Trebuia să fie apreciată. Aproape că tânjea după apreciere. Și nu i-a fost ușor să recunoască, că la un moment dat trebuia să se trezească și să-și trăiască viața. Pe cea reală, în care treci prin examene, fără ca să decizi tu care dintre ele este ultimul.

Afară e vară, dar în suflet se simte frigul

Flickr

Flickr

Spuneam acum câteva zile că unii oameni sunt setați să gândească sentimente înainte de a le simți. Ieri a aflat că nu mai este cazul să se îngrijoreze. Domnul Eleganță nu este disponibil decât pentru o prietenie închisă în anumite limite. Dacă se va depăși această limită, toată lumea va avea de suferit. Și nimeni nu își dorea acest lucru.

El avea suferințele lui, durerile lui, pe care i le producea o ființă frumoasă și rece. Ar fi sugrumat-o în brațe, dacă ar fi fost după voia lui. Prin această destăinuire nu mai era util.

Nu știu dacă vreunul dintre ei se gândise că nevoia de comunicare putea să treacă dincolo de un hotar impus tacit de ambele părți, dar s-a simțit o eliberare. Tăcerea nu-și mai avea locul în discuțiile dintre ei. Iar eroina noastră se transforma ușor, ușor într-un recipient de spovedanii, în care erau turnate zi de zi confesiuni ale prietenilor ei. Ea îi asculta, încercând să-și dea seama dacă își dorește să fie în locul uneia dintre femeile de care se îndrăgosteau ei. Nu-și dorea. Mereu își amintea că a pierdut pe cineva, tocmai pentru că și-a permis să simtă și altceva. Mai bine să rămână prieteni, decât să devină străini. Și cu asta se liniștea, mulțumită fiind de deciziile pe care le lua de fiecare dată în acest sens.

Printre aceste povestiri, pe care le tot asculta, tot încerca să-și bage mințile în cap și-și spunea că nu va dărui din ea, decât celui care o va merita.

Nu-l văzuse de câteva săptămâni și asta contribuia la menținerea unui echilibru emoțional temporar. La telefon l-a expediat repede și nu a avut timp să-și dea seama care a fost cauza: faptul că nu-i plăcea să vorbească la telefon sau că nu dorea să se obișnuiască iarăși cu vocea lui caldă și calmă?

În ceea ce-l privește pe Domnul Eleganță, acesta a fost pus frumos în categoria ”prieteni”, de unde nu va mai putea ieși, nici chiar dacă va îndrăzni să se zbată pentru a fi trecut în alta. Rămânea întrebarea: ce să facă, totuși, cu cel pe care s-a amăgit că nu mai ține la el?

Se apropia vara, iar sufletul ei rămânea și în acest an neîncălzit. Dacă ar fi fost mai puțin orgolioasă, ar fi recunoscut că a flirtat cu ideea ca un domn elegant să o înconjoare în serile lungi, caniculare, sub șoapte de frunze mișcate de un vânt ușor.

Calmă

Calma

Stăteau la o vorbă și o țigară la balcon, vorbind despre cele petrecute în ultima săptămână. Fiecare plecase în plata ei. Dar au revenit și trebuiau să-și vorbească. În trecut și-au tăcut, iar acest lucru le-a complicat, oarecum, prietenia.

Își vorbeau repede. Probabil de frică. Ca să nu scape ceva din vedere și apoi să fie prinse că au tăcut, adică și-au mințit una alteia. Rapiditatea cuvântului elimină din riscul de a spune minciuni.

– De ce ești atât de calmă?

– Nu știu, sunt?

– Da. Ești calmă pentru că nu ești nicicum implicată și te bucuri de prezența unui om fără să ai gânduri ascunse?

– Probabil. Și e frumos așa. E drăguț: discuțiile, situația. Iar eu sunt liberă și neprinsă în complicații.

– Dar acum te-am pus pe gânduri? Și o să vrei să dispari… .

– Cam da. Acum nu mi se mai pare corect. Mi-aș lua valiza și aș pleca. Asta aș face în mod normal. Dar cum ambii tăcem, în această conjunctură nu am de ce să fug. Mă mai joc cu prezența lui fără obligații în viața mea un pic, apoi mai vedem.

A fost onestă? Aproape a recunoscut că flirtează fără să-și dorească acest lucru. De fapt ”flirtează” e prea mult spus. Dacă să faci complimente unei persoane, să o faci pe inajutorata și lipsita de forță, iar mai apoi să-i zâmbești cochet, având drept cei mai fideli parteneri în acest joc o pereche de sandale cu tocul înalt, care nu te rod, și o fustă vaporoasă cu buzunare și cu imprimeu tribal, să induci o stare de confort psihic înseamnă să flirtezi, atunci da, asta a făcut.

Sau nu. Nu mai știe. Lucrurile se complică în capul ei. Nici măcar nu știe ce gândește el, dar deja se teme că ar putea să o vadă altfel. De ce? Pentru că e atent, pentru că îi întinde mâna, pentru că-i deschide ușa, pentru că o așteaptă fără să trimită sms-uri cu ”ai ajuns sau nu?” Stă acolo calm și elegant. Și zâmbește. Sincer și frumos.

 Pe cine trădează: pe ea, pe el sau pe cel pentru care mai plânge uneori pe ascuns?

Și dacă în mintea ei ea s-a gândit că el s-ar fi putut gândi la altceva decât ce există acum înaintea lui? Rapiditatea cu care o femeie poate să găsească o soluție pentru a uita pe cineva la care a ținut și apoi să-și transforme soluția în problemă este uluitoare… .

Dar ea nu vroia o tactică, nu a căutat cuiul. El a venit singur. Calm și elegant.

Foto: http://avecesestoyasiyloescribo.blogspot.ro

Cine a mințit?

– Și vrei să-mi spui că m-ai mințit?

– Nu te-am mințit pe tine. M-am mințit cel mai mult pe mine… . Și îmi cer scuze pentru că plâng ca o proastă, dar nu pot să mă abțin. Lacrimile sunt niște trădătoare! Ar trebui să fie interzise!

– Lasă, că e mai bine să curgă. Nu le mai reține. Nu ai nevoie de ele în interior. De ce ți-e frică cel mai mult acum?

– Sincer?

– Da, sincer!

– Că dacă va avea cândva curaj să spună ce simte, eu o să-l cred, dar nu o să-i pot accepta sentimentele.

Și uite așa am aflat că a ne minți pe noi înșine este cel mai ușor, cel mai comod. Inhibăm trăirile într-o anumită stare și le lăsăm să se descompună în noi. Dar, uneori, descompunerea înseamnă înmulțire.

Dor de dor…

Despre ochii care nu se văd se spune că se uită… . Atunci de ce avem o memorie atât de bună?

Când revedem o persoană dragă, până și ridurile par să fi rămas acolo unde erau: în creier. Și e cu atât mai frustrant cu cât îți dorești mai mult să uiți o persoană, o clipă, un obiect. Vrei să nu-ți mai fie dor și, totuși, îți este.

Ea are o prietenă care declară, cică sincer, că nu a simțit niciodată dorul față de cineva. Pur și simplu nu știe ce este acest lucru. Prietena ei este o ciudată, pentru că atunci când o întrebi dacă vrea să revadă pe cineva, dă din cap afirmativ, fără să știe că anume acesta este dorul.

Eu nu o cred pe prietena ei. Probabil nu știe că anume lipsa prezenței este dor. Trișează. Se amăgește. Iar scopul pare să fie unul nobil: nu ți-e dor, nu te doare. Eliminarea unor eventuale probleme se produce prin negarea dorului. La suprafață problema nu mai există, deci nu necesită îngrijire suplimentară… .

Azi stele nu sunt

Mă uit la ea și nu-mi place cum își frământă gândurile și cum tânjește după vorbele acelea bune de susținere. O trimit insistent să privească stelele de la balcon, dar se opune. La fel de insistent. Astăzi a renunțat la ritualul de a privi în sus spre cer și acum stă cu ochii ațintiți într-o cană cu ceai cald. S-a răcit.

Ar vrea să spună ”adio” unui lucru, dar nu poate. Undeva acolo există o reținere aproape gravă în a renunța la un lucru care îi place prea mult. Și tot undeva acolo există o persoană care poate să o încurajeze să nu renunțe, să lupte cu ea însăși, să meargă mai departe. Doar că astăzi, ca și ieri, ca și alaltăieri nu este lângă ea.

Și nu știe ce doare mai mult: prezența fizică a prietenului sau a soluției la rezolvarea problemei. Acum e în stare de șoc. Și mă tem de etapa în care va uita că a fost în starea aceasta, căci atunci nu se va opri și va lovi dur în sursa neliniștii… .