Despre ochii care nu se văd se spune că se uită… . Atunci de ce avem o memorie atât de bună?
Când revedem o persoană dragă, până și ridurile par să fi rămas acolo unde erau: în creier. Și e cu atât mai frustrant cu cât îți dorești mai mult să uiți o persoană, o clipă, un obiect. Vrei să nu-ți mai fie dor și, totuși, îți este.
Ea are o prietenă care declară, cică sincer, că nu a simțit niciodată dorul față de cineva. Pur și simplu nu știe ce este acest lucru. Prietena ei este o ciudată, pentru că atunci când o întrebi dacă vrea să revadă pe cineva, dă din cap afirmativ, fără să știe că anume acesta este dorul.
Eu nu o cred pe prietena ei. Probabil nu știe că anume lipsa prezenței este dor. Trișează. Se amăgește. Iar scopul pare să fie unul nobil: nu ți-e dor, nu te doare. Eliminarea unor eventuale probleme se produce prin negarea dorului. La suprafață problema nu mai există, deci nu necesită îngrijire suplimentară… .
foarte dragut articolul…
mulțumesc 🙂